De fiecare dată când mă gândesc să scriu un articol, mă surprind cenzurându-mă singură. Îmi spun că poate nu este nimeni interesat de ce am eu de spus, că oricum e prea multă informație în mediul online, că am prea multe idei și nu le pot structura sau că pur și simplu eu nu sunt genul „social media”.
Am identificat acest lucru ca fiind "self-doubt", îndoială de sine cum s-ar traduce în limba română.
Și am mai identificat că nu este prezentă doar în domeniul scrisului. Au fost dăți și când m-am întrebat dacă sunt un bun partener, sau o mamă bună, sau un terapeut eficient.
Pe de-o parte de cele mai multe ori îndoiala de sine, odată ce am surprins-o, m-a ajutat mult să mă dezvolt, să învăț mai mult, să găsesc soluții, să fac lucruri. Dar tot de multe ori m-a ținut în loc de la ceea ce mi-aș fi dorit să fac, m-a convins că nu are rost nici măcar să încerc, dacă ceea ce fac nu este cel puțin perfect. M-a ținut în loc de la a face greșeli și de la a învăța din ele.
Ceea ce nu ar fi grav în cantități mici și pe termen scurt. Dar cred că prea multe piedici de genul acesta ne pot submina stima de sine și ne împiedică să ne atingem țelurile, aducându-ne frustrări pe termen lung.
Am reușit prin terapia individuală să identific sursele care m-au făcut să mă îndoiesc de mine, am reușit să fac multe lucruri pe care altfel nu le-aș fi făcut. Dar încă mai am reminiscențe ale vocilor din trecut care mă țin să nu acționez. Așa că am luat decizia să conștientizez aceste voci instigatoare, să mă dau un pas în spate și să nu le mai cred pe cuvânt.
M-am gândit că nimeni nu este perfect, iar să avem această așteptare de la noi, este nerealist.
Îndoiala de sine nu vine din senin. Este conturată de experiențe din istoria noastră personală și de modul cum le-am interpretat. Fie că a fost vorba de divorțul părinților, de relocări repetate, de părinți sau profesori critici, de comparații cu ceilalți copii sau prieteni, probleme de sănătate...ne-am format o părere despre noi pe care din păcate uităm să o updatăm ca adulți, uităm să fim critici și să ne întrebăm: „oare chiar așa este?”. Îndoiala de sine poate apărea și dacă atunci când eram copii nu am fost încurajați să luam propriile decizii și să ne asumăm răspunderea lor. Cu alte cuvinte, nu am exersat "mușchiul" decizional.
Psihoterapia este cu siguranță unul dintre procesele prin care putem învăța să identificăm și să gestionăm mai bine îndoiala. Prin intermediul acesteia putem prelua din nou controlul asupra deciziilor și acțiunilor noastre. Dar pentru asta este important să fim conștienți, să ne dorim o schimbare, și bine-înțeles, să facem primul pas în această direcție.
Și iată la final și provocarea mea pentru tine: ce-ar fi ca săptămâna aceasta să notezi pe o foaie de hârtie de câte ori ai vrut să faci ceva, dar vocea îndoielii te-a oprit? Fie că este vorba de a comunica ceva important pentru tine sau de a face ceva ce îți dorești, de a lua o decizie oricât de neimportantă ar fi. Ideea este să urmărești cât de frecvent te autocenzurezi, în ce domenii ale vieții, și să identifici mesajul pe care ți-l spui cel mai des.
Poți lăsa comentariile tale pe pagina mea de Facebook (https://www.facebook.com/padurariu.at). M-aș bucura să le primesc!
Please feel free to share my article