Cum construim reziliența relațională

Când auzim cuvântul reziliență, ne gândim de obicei la capacitatea unei persoane de a se adapta experiențelor dificile din viață prin flexibilitate emoțională, cunoaștere de sine și moduri sănătoase de a face față.

Dar cum rămâne cu relațiile?

Reziliența relațională este capacitatea unui cuplu de a trece prin provocări, de a-și reveni după momentele de deconectare și de a ieși din perioadele grele simțindu-se mai puternic și mai unit. Cuplurile reziliente nu evită conflictul; învață din el și îl folosesc ca să-și întărească temelia.

Se poate dezvolta reziliența relațională? Absolut.

Reziliența nu este o trăsătură de personalitate. Este un set de abilități care pot fi învățate, întărite și exersate în timp.

Pentru mine, totul a început cu o viziune pe care mi-am creat-o încă din copilărie. Când mă gândesc la propriile mele relații, un lucru iese în evidență mai presus de toate: speranța. Speranța că pot crea genul de relație pe care mi-l doresc. O relație iubitoare, respectuoasă, bazată pe încredere și în care mă simt în siguranță emoțional.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu partenerul meu trebuie să se adapteze viziunii mele, ci eu trebuia să trec printr-o transformare ca să devin persoana care se potrivește idealului meu.

Cu această viziune în minte, am început să mă concentrez mai puțin pe schimbarea partenerului și mai mult pe a deveni partenera care îmi doream să fiu. Iar pe acest drum am construit cu mine însămi o relație constantă, curioasă și plină de compasiune.

Având această temelie, știam că am tot ce îmi trebuie pentru o relație de cuplu fericită și sănătoasă.

Am început prin a înțelege „povestea” pe care o aduc în relații: experiențele mele din relațiile de până atunci, rolul pe care l-am avut în dinamica familiei de origine și felul în care acesta încă iese la suprafață, sensibilitățile și punctele mele vulnerabile, ca să-mi pot da seama când sunt atinse.

A trebuit să mă uit sincer și la așteptările mele, nu ca să renunț la ele, ci ca să le înțeleg mai bine. Să văd diferența dintre o nevoie reală și o dorință. Cunoscându-mă mai bine, am reușit să-mi recunosc nevoile emoționale, dar și să accept că partenerul meu ar putea avea alte nevoi, la fel de importante ca ale mele.

Să învăț să-mi exprim nevoile clar, ca vulnerabilitate și nu ca acuzație, a fost printre lucrurile mai incomode pe care a trebuit să le învăț. Reproșurile vin de la sine. Să spui „M-am simțit invizibilă în momentul acela și am nevoie să știu că însemn ceva pentru tine” cere exercițiu și multă cunoaștere de sine, și cere disponibilitatea de a te arăta cu partea ta sensibilă, nu din spatele armurii.

Repararea contează mai mult decât credeam.

Multă vreme am crezut că o relație bună este una în care lucrurile merg rar prost. Am ajuns să cred aproape contrariul: o relație bună este una în care amândoi știu cum să se întoarcă unul la celălalt după ce lucrurile au mers prost.

Momentele de deconectare sunt inevitabile. Momentele în care nu ne mai simțim unul pe celălalt, cuvintele dure, clipele de egoism sau de absență emoțională se întâmplă în orice relație.

Ce deosebește cuplurile reziliente nu este faptul că evită ruptura. Este faptul că repararea pare posibilă. Că niciunul nu trebuie să câștige. Că asumarea responsabilității nu e trăită ca o umilință, ci ca empatie.

Am învățat să mai stau cu un conflict și după ce s-a terminat, nu ca să-l reiau de la capăt, ci ca să înțeleg mai bine ce se întâmpla de fapt sub suprafață. De ce avea nevoie fiecare dintre noi și nu a putut cere în momentul acela?

Genul acesta de reflecție nu rezolvă doar ultima ceartă. Face ca următoarea să fie mai puțin distructivă.

Mai presus de toate, am ajuns să cred într-o iubire proactivă.

Multă vreme m-am gândit la iubire ca la ceva care fie exista o vreme, fie nu: un sentiment pe care îl aveai sau pe care îl pierdeai treptat.

Acum o înțeleg altfel. Iubirea este o practică zilnică. O alegere de a fi acolo pentru relația mea în mai multe feluri:

Punând pe primul loc reglarea mea emoțională, ca să pot fi cea mai bună versiune a mea. Iar când nu reușeam singură, am avut curajul să cer sprijin.

Exersând recunoștința și aprecierea. Am investit în ritualuri care ne apropie, în loc să consider apropierea de la sine înțeleasă.

Arătând empatie atunci când mi-ar fi fost mai ușor să mă retrag.

Sprijinind creșterea partenerului meu chiar și atunci când nu îmi e comod.

Construind activ, împreună, relația pe care mi-o doresc, în loc să aștept să văd ce devine.

Unii oameni au norocul să fi crescut în familii în care au văzut și au învățat toate acestea. Dar de cele mai multe ori, relațiile reziliente nu se găsesc ușor. Se construiesc în timp, prin alegerea repetată de a ne întoarce unul spre celălalt, nu de a ne îndepărta, și de a pune uneori relația pe primul loc, înaintea noastră.