Primele lucruri la care renunțăm când suntem stresați sunt adesea cele de care avem cea mai mare nevoie

Întâlnesc des acest tipar în cabinet: când munca devine mai apăsătoare, primele care dispar sunt lucrurile care țin un om în echilibru. Renunțăm la plimbarea de seară, nu mai avem timp de prieteni, chitara stă într-un colț și adună praf, iar timpul cu partenerul se reduce la chestiuni practice sau la televizor, pentru că suntem prea obosiți ca să ascultăm și să fim cu adevărat acolo.

Pornirea e de înțeles: renunți la „lucrurile neesențiale” și îți eliberezi timp și energie ca să faci față volumului de muncă. Dar ce se întâmplă de fapt este mai degrabă opusul. Acele lucruri neesențiale erau schela care te ținea în echilibru, emoțional și fizic.

Renunțăm tocmai la lucrurile care ne ajută să facem față stresului.

Psihiatra suedeză Marie Åsberg a descris această îngustare drept pâlnia epuizării. Pe măsură ce munca se extinde, viața se îngustează: hobby-urile, prieteniile, mișcarea, odihna și plăcerea dispar una câte una, până când rămân mai ales munca și responsabilitățile de bază. Ce rămâne este o viață fără spațiu de respiro, în care chiar și un e-mail primit seara târziu sau o mică rugăminte a partenerului poate declanșa o reacție mult mai mare decât ar cere momentul.

Filozoful Josef Pieper a oferit o altă perspectivă: timpul liber nu este doar o pauză care ne permite să ne întoarcem la muncă și să fim mai performanți. El face parte din ceea ce înseamnă să fii om. Aceste experiențe au valoare pentru că ne pun în legătură cu acele părți din noi care nu sunt definite de performanță.

Când viața se reduce aproape doar la muncă, plătim și un preț biologic. Dacă îți golești inboxul, rezolvi factorul de stres, dar nu oprești reacția de stres care continuă în corpul tău. Pentru asta e nevoie de altceva: mișcare, râs, exprimare creativă, întâlniri plăcute cu ceilalți și joacă.

Dacă renunți la ele, stresul nu dispare, ci se adună și apare mai târziu sub formă de oboseală și epuizare, cu care nu te ajută oricâte sarcini ai bifa.

Iar efectul nu rămâne la birou. Un sistem nervos blocat în modul „luptă sau fugi” vine și el acasă. Erodează „bula iubirii”, siguranța reciprocă pe care un cuplu o construiește prin gesturi mici de atenție, oferite de ambii parteneri, și prin afecțiune împărtășită.

Când ne mai rămâne foarte puțină energie, apropierea de celălalt poate începe să pară încă o cerință, iar asta ne face să ne retragem ca să economisim energie. Conversațiile devin practice. Răbdarea scade. Micile neînțelegeri escaladează mai ușor. Observăm cum, încet, relația poate deveni foarte eficientă, dar deconectată emoțional.

Acest lucru contează cu atât mai mult cu cât apropierea însăși poate fi una dintre sursele noastre de reîncărcare. Retragerea în consumul de media poate economisi puțină energie pe moment, dar pe termen lung ne lipsește de o sursă importantă de sprijin: legătura cu ceilalți oameni.

Așadar, ce ajută?

Nu gesturile mari, ci cele mici și repetate, și o întoarcere la ceea ce îți place să faci în afara muncii, la oamenii la care ții.

Acasă: relaxează-te mai întâi cu o activitate care te reîncarcă, apoi fă-ți timp pentru persoana iubită. O îmbrățișare din suflet, o jumătate de oră pe zi în care îți asculți partenerul și ești prezent, fără să încerci să rezolvi ceva, activități plăcute făcute împreună. Păstrează-ți un hobby doar de dragul plăcerii, fără niciun scop și fără așteptări.

Cercetările despre starea de bine sugerează că o mare parte din timpul nostru, adesea aproape jumătate, dacă socotim somnul, odihna, mișcarea și relațiile, trebuie dedicată refacerii doar ca să putem funcționa.

Această informație ne ajută să privim altfel grija de sine și apropierea de ceilalți: nu ca pe o recompensă pentru munca terminată, ci ca pe ceea ce ne face în stare să ne facem treaba și să avem, în același timp, o viață.