În mijlocul prafului: ce ne învață un roman clasic despre reziliența expaților la Viena

Ieri am recitit primul capitol din Fructele mâniei de John Steinbeck. Există o scenă frumoasă în care, după ce praful a distrus porumbul, femeile și copiii îi privesc pe bărbați. Nu se uită la recolta distrusă; se uită la fețele bărbaților, să vadă dacă se vor frânge. Steinbeck scrie că, atâta timp cât bărbații erau furioși, erau în siguranță. Adevăratul pericol începea abia dacă amuțeau și cădeau în disperare.

Ca psihoterapeut care lucrează cu comunitatea de expați aici, la Viena, scena aceasta mă atinge profund. Mulți dintre noi ne-am mutat aici lăsând în urmă „recoltele” noastre: contextele familiare, rețelele profesionale, sistemele de sprijin. Când lovesc „furtunile de praf” ale tranziției, ale stresului profesional sau ale izolării, familiile noastre și propriul nostru eu lăuntric privesc să vadă: vom trece cu bine prin asta?

Reziliența nu este o mască stoică; este un proces biologic al sistemului nervos, pe care îl putem parcurge împreună.

Când stresul ne împinge spre anxietate sau depresie, nu ne afectează doar pe dinăuntru: starea noastră este simțită de parteneri, de copii, de colegi. Cât timp suntem încă „în luptă”, există mișcare. Pericolul stă în momentul în care ne închidem, când speranța se scurge în tăcere.

Munca mea este să te ajut să înțelegi că acestea nu sunt doar „sentimente”; sunt stări fiziologice care dictează „povestea” pe care ți-o spui despre viața ta.

Cei trei piloni ai personalității robuste

Bărbații lui Steinbeck au trecut de primul șoc pentru că aveau ceea ce cercetătorii numesc personalitate robustă. Robustețea este un tampon împotriva uzurii produse de stresul cronic. Are trei elemente esențiale:

1. Angajament: un sentiment al scopului care face ca eșecurile să pară mici obstacole pe un drum mai lung.
2. Provocare: să te aștepți ca viața într-o cultură nouă să fie grea și să vezi greutățile ca pe niște ocazii de creștere, nu ca pe atacuri personale.
3. Control: trecerea de la o poveste de „victimă” la un locus de control intern, în care îți dai seama că, deși nu poți controla „vremea”, îți poți controla reacția.

Dincolo de „a strânge din dinți”

Bărbații din romanul lui Steinbeck trebuiau să fie „duri”, dar psihologia de azi ne arată că călirea este de fapt o formă de condiționare biologică. Niveluri controlate de stres, cum ar fi mutarea într-un oraș nou sau învățarea unei limbi grele, te pot întări de fapt în fața crizelor viitoare, cu condiția să ai instrumentele prin care să revii apoi la o stare de siguranță.

Totuși, marele pericol apare când nu ne mai ascultăm corpul și trăim doar în poveștile anxioase ale minții. În astfel de momente s-ar putea să te trezești căutând „soluții rapide”: paharul de vin în plus, derulatul la nesfârșit pe telefon sau munca peste măsură, ca să amorțești disconfortul.

De ce terapia este „harta ta interioară”

În scena lui Steinbeck, bărbații și-au rupt până la urmă tăcerea și au început să facă planuri. Au trecut dintr-o stare reactivă într-o stare orientată spre viitor.

Aici stă importanța muncii mele. Îi ajut pe expații din Viena să treacă de la a fi „mânuiți” de mediul lor la a fi cei care își conduc activ propriul sistem nervos. Lucrăm împreună pentru a:

• identifica „ancorele” tale: găsind oamenii, locurile și practicile care

  te aduc înapoi la siguranță.

• potoli „furtuna”: folosind momentele de liniște ca să creezi spațiu între un factor de stres și reacția ta.
• rescrie povestea: trecând de la o poveste de tipul „totul e distrus” la o „poveste a izbăvirii” (în care tu ești eroul propriei tale tranziții).

Tranziția poate fi grea. Praful poate fi încă în aer.

Dar nu trebuie să treci prin el fără nimeni alături, iar povestea de pe chipul tău poate fi în continuare una a puterii și a posibilităților.